Am cunoscut mai multe opinii şi idei vizavi de constituţia vieţii. Cea mai reprezentativă mi se pare afirmaţia lui Democrit: „Lumea e o scenă, viaţa e un act; ai venit, ai văzut, ai plecat”. Şi se pare ca avea dreptate omul, ştia ce spune. Eu însa aşi merge mai departe, fără a trece în ridicol, şi spun că viaţa este un spaţiu de nimic între două fenomene uriaşe: naştere şi moarte; e un şir finit în care toţi oamenii nu urmaresc decît un singur lucru: să atingă fericirea. Dacă n-o găsesc în timpul vieţii, ei consideră că trăiesc degeaba. La asta se rezumă totul. Viaţa mai poate fi şi o utopie gîndită de un dement care, din plictiseală, şi-a creat o jucărie; mai tîrziu însă jucaria a fost scăpată de sub control şi „Creatorul”, din laşitate, a aruncat-o în voia sorţii. De  aici însa naşte o noua întrebare: Ce este soarta? Ea poate fi confundată cu însăşi viaţa – dacă e să dăm curs ideii conform căreia întreaga aliniere a evenimentelor unei existenţe este predestinată chiar înainte de naştere. Alta întrebare: Există oare destin? Faptul că băiatul de la ştiri a fost spulberat de maşină, era deja bătut în cuie sau pur şi simplu a decis el să treacă pe roşu? Pînă la dovedirea argumentată a contrariului, înclin să cred că naivitatea lui a slujit drept cauză a morţii şi nu una dintre născocirile dementului. În acest drum haotic pe care omul şi-l încheie odată cu moartea, noi cunoaştem anumite trăiri interioare, numite sentimente. Principalele (în opinia generală) sînt dragostea şi ura. Parerea mea e că asta ar fi şi ordinea în funcţie de domianţa lor: 1. dragostea şi 2. ura, şi nu cum am văzut că afirmă C. Rabei că sentimentul urii predomină la om [„Cunoşti diferite sentimente: ura, invidia, iubirea. (Ce-i drept, majoritatea au cunoscut mai mult primele două menţionate: ura şi invidia)...”, Cristina Rabei, clasa 9E, “Codul Metafizic”, nr.2, Ce este viaţa, pg. 7].  Aceasta este o afirmaţie pe care o poate face doar o persoană care nu cunoaşte deloc viaţa. Chiar dacă negativismul pune stăpînire pe ochii mei, mintea îmi rămîne obiectivă şi ştiu că în lume predomină dragostea, pentru că dragostea e primul sentiment pe care-l cunoaştem, de mici suntem învăluiţi de el, pe cînd ura vine mult mai tîrziu sau (în cazul meu) lipseşte cu desăvîrşire. Ura nu înseamnă fiecare supărare de moment. Ura e un sentiment opus radical iubirii şi are o intensitate mai mare decît dragostea, deoarece aceasta în general are o formă latentă, e pasivă, pe cînd ura e activă, are un program mai încărcat....

continuarea in numarul 3 al ziarului...